HappyTales

A fost o data ca niciodata o fata singura la parinti. Si fata asta era o fata de tarani destul de instariti dar departe totusi de centrul cetatii. In cetate se afla castelul regelui, piata cu nenumarate bunatati, cele mai de seama pravalii unde gaseai tot ce vrei. Acolo stateau oamenii bogati care nu trebuiau sa munceasca pamantul ca sa aiba ce manca, asa cum trebuia sa faca familia ei. Aveau totusi doua vaci grase si frumoase, 40 de gaini, doi cai, 6 porci, un iaz cu peste si cativa stupi de albine.

Amalia, caci acesta era numele ei, statea toata ziua in jurul casei trebaluind sau pe deal, la umbra nucului mare cu o carte. Ii placea viata la tara, sa fie in natura, sa aiba grija de animale, sa planteze si sa creasca legume, sa aiba grija de casa alaturi de mama ei si sa gateasca. Dar parca totusi ceva ii lipsea. Citea in carti despre Lumea pe care ar vrea sa o cunoasca si despre Dragoste, ceva care intelesese ca e foarte placut.

Amalia avea 16 de ani si mama ei se gandea deja sa o marite cu un frumos baiat din sat, ce avea casa la o aruncatura de bat de a lor.

Amalia, cand a auzit asta, cand si-a dat seama ca viata ei va deveni la fel cu cea a mamei, a bunicii, a strabunicii sau a oricarei fete din sat daca se va marita, s-a hotarat sa plece, sa aiba viata ei, asa cum vrea ea. Asa ca le-a spus parintilor ce are de gand, si-a impachetat hainele, si-a luat merinde si a promis sa se intoarca peste 2 ani cu un baiat frumos din alt sat, pe care sa-l prezinte si cu care sa-si faca o viata in oras – locul in care visa de cand era mica sa stea.

Zis si facut. Ia Amalia sacul cu haine si tolba cu merinde si pe-aci ti-e drumul. A lasat in spate lacrimile mamei si figura incruntata, neincrezatoare a tatalui si a plecat sa se descopere pe ea, sa afle ce-si doreste si sa cunoasca deopotriva Lumea si Dragostea.

Si a mers, a mers, a mers, pana s-a innoptat si a obosit. S-a pus atunci intre trei copaci ingemanati, si-a aprins un foc si s-a asezat sa manance ceva si sa se gandeasca la ce o va astepta maine. Cand, deodata, ce vede in fata ei aparand de niciunde? Trei omizi grase, cat ea de mari, cu puf moale verde-albastrui pe tot corpul si foarte zambitoare.

- Fata buna, buna seara! zice mieroasa prima omida

- Aaa buna seara. Nu stiam ca omizile vorbesc…

- Eh vezi, asa e. Doar ca noi nu suntem omizi, continua aceasta. Suntem OMizi, cu O si M mare. Adica niste omizi mai mari cu calitati oamenesti. Adica putem vorbi, nastem pui vii dupa 9 luni si suntem invidiosi. Aroganti si razbunatori.

- Oh, dar e ingrozitor, nu puteati lua si voi niste calitati mai bune, in locul ultimelor trei?

- Hmmm, spre exemplu?

- Pei nu stiu, oamenii sunt si buni, calzi, intelegatori. Mai bine sa fii asa. Decat invidios, arogant si razbunator, nu crezi?

- Hm… interesant. Dar cu ce crezi ca ne-ar ajuta? Acum cu ce avem reusim sa avem o viata indestulata, suntem multumiti si bine-dispusi tot timpul, nu ne pasa de nimeni fiindca stim ca suntem mai buni decat oricine. Nu e asa?

- Daaaa, zisera celelalte doua OMizi in cor.

M-am trezit dimineata. Era o camera goala si fara umbre, nu pot sa-mi dau seama unde eram de fapt fiindca semana cu camera mea doar ca era goala si gri. Ma uit pe peretele din fata unde aveam cateva rafturi deasupra biroului, cu carti, coltul din dreapta sus unde atarnasem cateva pasari de plastic, au disparut, ma uit spre peretele cu fereastra, din dreapta mea, singurul perete roz din camera, acum e gri.

De obicei imi pastrez calmul indiferent de situatie – asa am facut si cand sora mea mai mica a cazut in piscina din fata casei. Pur si simplu am lasat din mana tava cu pepene galben abia taiat si am sarit sa o scot din apa. Nu stia sa inoate si era si frig – nu era un moment bun sa invete acum. Dupa asta vara care a urmat am mers la mare si am invatat-o eu sa inoate, cu aripioare de plastic umflate la maxim, apoi mai moi, pana cand ii cuprindeau bratele mici doar de forma, fiindca aer nu mai aveau. Am tinut-o de burtica si am invatat-o cum sa dea din picioare sa se mentina la suprafata apei.

Mi-am pastrat calmul si acum doua vacante cand eram in tabara si impreuna cu doua colege ne-am ratacit de grup in padure. Ele incepeau deja sa scanceasca insa eu le-am facut sa taca. Am inceput sa ascultam cu atentie si, bineinteles, am auzit vocile colegilor nostri fiindca nu ne pierdusem de ei de mult timp, le-am urmat si am ajuns repede la ei. Atunci am inteles ca nu poti asculta in timp ce vorbesti, iar cel mai bun lucru pe care il poti face atunci cand esti speriat este sa asculti. Intotdeauna lucrurile din jur iti vor da indicii.

Asa se intampla si acum. Stau in camera mea, dimineata, doar ca nu mai este camera mea fiindca este complet goala. Tot ce a ramas este patul, de pe care nu stiu cum au reusit sa ia si cearceaful si pernele, fiindca stateam pe ele. Mi-au lasat doar patura mare si moale, de plus alb pe care am primit-o de la mama si lustra de sus cu cele cateva stele fosforescente lipite in stanga ei.

Hotarasc sa ma ridic din pat si sa ma uit pe fereastra cu speranta ca nu mi-au furat si orasul din jur. Incerc sa zambesc insa sunt foarte incordata. M-am gandit de multe ori cum ar fi sa ma trezesc in alta lume dimineata, cum se intampla in filme sau in unele povesti, sa fie o lume cu alte reguli decat cele pe care le cunosc, sa intalnesc zane si personaje ciudate, sa am o misiune pe care trebuie sa o duc la indeplinire. Totusi, acum pare sa nu fie cazul.

Este foarte liniste si afara e inca noapte asa ca nu imi dau bine seama daca mi-au furat sau nu si orasul din jur. Ma las un pic peste fereastra deschisa, ma uit la luminile binecunoscute, doar ca parca ceva e diferit. Este chiar foarte multa liniste. Am zis ca este bine sa ascult, insa acum inima parca incepe sa se sperie si ea, o data cu mine.

Ce s-a intamplat? Inteleg ca in timp ce dormeam cineva putea sa intre in camera mea si sa fure lucrurile de valoare. Un hot probabil. Dar cum au reusit sa scoata mobila? Sau sa dea jos varul de pe pereti, sa scoata rafturile mele cu carti, sa-mi adune lucrurile imprastiate. Ma ustura ochii, imi vine sa plang dar nu pot. Sa ies din camera?

Ma pun inapoi pe pat sa ma gandesc. “…Nu se poate!” Ma trece un fior pe toata sira spinarii, mi se strange stomacul si imi vine un gust amar in gura, in timp ce inima imi bate si mai tare. Ma arunc pe jos din pat unde eram si ma uit sub pat. “A disparut…” Jurnalul meu, pe care il tineam sub pat intr-o cutie veche de carton, alaturi de hainute de cand eram mica si cateva jucarii, a disparut. Totusi, vad ceva negru si rotund, in lumina care bate stravezie de afara. Incerc sa ajung sa-l iau, dar nu ajung.

Ma duc pe partea cealalta a patului si incerc din nou, de data asta il ating cu degetele. Reusesc sa-l iau. E un obiect mic si rotund, plin de praf. Ma duc la fereastra si suflu peste el. Pare a fi dintr-un plastic transparent si verde. Ma uit in lumina care se mareste din ce in ce mai mult la el si vad ca are tot felul de firisoare si irizatii colorate inauntru. Il strang in palma si ma arunc din nou pe pat, pe spate, obosita. Inca nu am curajul sa ies din camera asa ca ma hotarasc sa astept. Poate extraterestrii care mi-au furat camera se vor hotari sa mi-o aduca inapoi dupa ce si-au terminat de facut experimentele si vin sa recupereze obiectul verde din plastic. Sau poate ma voi trezi din acest vis ciudat… Strang in mana obiectul rotund si adorm…

Pic pic pic. Mona cred ca a iesit cu bicicleta afara. “Monaaa!” Nu raspunde. Sper sa aiba grija, fiindca abia a plouat si asfaltul e ud. Oricand poti aluneca afara daca asfaltul e ud.

Ama = 12 ani. slaba, cu parul saten lins, timida si premianta. Ii place sa citeasca povesti, aproape orice are bunica ei in biblioteca mare, pe care se urca din raft in raft ca o maimutica pitica si motata. Placerea ei cea mai mare este sa iasa pe varfuri din camera, sa mearga tiptil pana la bucatarie, sa deschida usa incet, sa nu scartaie, sa deschida la fel si frigiderul, din care sa ia pe furis ceva de mancare. O bucatica de branza, de sunca, putina paine, o ridiche, sa le bage in buzunare sau sa le tina in mana ascunsa sub bluza, sa fuga inapoi in camera ei si sa citeasca in timp ce rontaie.

E sambata dimineata. Am toata ziua la dispozitie si nimic de facut… Afara e prea racoare sa ies si e si pustiu – toata lumea sta in casa cu o ciocolata fierbinte in fata. Sau cu o budinca de vanilie calda. Macar daca as gasi ceva de citit…

Bunica = 61 de ani, grasuna, cu parul facut permanent si manichiura perfecta. Miroase a levantica si lapte. Are mereu o poveste interesanta de spus despre cineva, insa nu vorbeste niciodata despre ea insasi. Cand era tanara a lucrat ca bibliotecara la cea mai mare biblioteca din oras. Are o memorie foarte buna si face niste gogosi minunate. Cea mai mare placere pentru ea este sa stea la geamul camerei ei, sprijinita de pe pervaz si sa se uite in gol amintindu-si de cele mai multe ori acelasi lucruri trecute. De cele mai multe ori se desprinde de la geam zambind si oftand visatoare.

“Ama! Te-ai trezit?” zice bunica intrand in camera fara sa fi facut niciun zgomot. “Micul dejun e gata si te asteapta. As vrea sa ma ajuti azi putin la curatenie asa ca du-te si spala-te pe dinti si hai sa mananci.”

“Hm… mai stau un pic” raspunde Ama scancind si intinzandu-se in patul ravasit. Sper sa nu-si dea seama ca ma bucur mult sa facem curat acum. E singura data cand ma lasa sa intru in camera ei, fiindca de obicei o tine incuiata, iar cheia e mereu la ea in buzunar. Va deschide camera si ma va pune sa sterg praful pe noptiera si pe bratele de lemn sculptat ale patului. Probabil ca va trebui sa dau si cu aspiratorul pe cele doua covoare mari si moi, cu semne ciudate desenate pe ele. Nu am mai vazut niciodata, la nimeni asa covoare -unul alb si celalalt negru. Din pacate va sta in usa ca de obicei, spunandu-mi ce sa fac si nu voi putea sa le cercetez mai atent. Sau sa ma uit putin prin cutiile ei mereu inchise. Sau chiar sa deschid dulapul… De-as putea sa o fac sa plece putin din camera, sau sa mai gasesc o cheie…

Mona = 14 ani, satena, aproape roscata, cu parul scurt si pistrui, incapatanata si de obicei nemultumita. Ii place sa se joace cu baietii fotbal, sa plece cu bicicleta cand are chef, sa se catere in copaci, sa raspunda obraznic profesoarelor si sa se strambe la oameni pe strada, razand apoi de expresiile lor nedumerite. Placerea ei cea mai mare este sa rada de Ama ca citeste tot timpul, sa nu o asculte pe bunica cand ii spune sa vina repede acasa si sa se arunce in iarba visand la cum se va face mare si va avea o ferma de gaini pe care o va conduce.

Va avea 5000 de gaini albe si 200 de cocosi. Va produce 3000 de oua pe zi din care va vinde 2500, restul pastrandu-le pentru clocit. Va creste 2000 de pui pe an asa ca in 5 ani va avea 12000 de gaini si 1000 de cocosi, restul gainilor fiind vandute, luand in calcul si eventualele pierderi. Va cumpara grau si porumb, apoi o pajiste unde toate gainile sa poata zburda in voie, seara mergand la culcare in cuibarele lor. Cu banii obtinuti din afacerea asta va putea apoi sa mearga in expeditii in cele mai indepartate locuri din lume.

Ama a reusit sa se spele pe dinti, sa-si dea cu apa rece pe fata, in baia care mirosea mereu a spirt si desinfectant, asa ca trebuia sa isi tina respiratia cat statea inauntru si de aceea vizitele ei la baie erau cat se putea de scurte. A fugit apoi la bucatarie apasand cu putere pe clanta ca sa i se simta prezenta si s-a trantit la masa cu gandul de a manca toata farfuria cu omleta si zacusca dintr-o suflare.

Mananca repede, arunca si ceaiul care tocmai se racise pe gat, pune farfuriile in chiuveta si, inainte sa fuga in sufragerie, sa se inarmeze cu instrumentele anti-praf si sa astepte indicatii, se opreste si incerca sa se gandeasca la modalitati de a ramane singura in camera bunicii. Pe moment nu-i vine nimic mai bun in minte asa ca ia un ibric, il umple pe jumatate cu apa, il pune la aragaz pe foc si fuge in sufragerie cu un zambet mare pe care abia se abtinea sa nu-l arate.

De fiecare data cand canta simtea cum ceva din ea vroia sa iasa. Era un sentiment ciudat. Vazuse “Alien” si nu vroia sa creada ca ar avea asa ceva si in ea. Un extraterestru scarbos. Sau poate era un fel de suflet. Canta pana-si dadea sufletul…?

Oricum, ceva era, si senzatia nu o parasea pana nu inceta sa cante. Ceva din ea vroia sa iasa si, pana la urma… nu iesea.

Toata lumea ii spunea ca avea voce frumoasa. Ca putea canta fiecare nota la rezonanta potrivita. Profesoara ei de pian o admira mereu spunand “mai rar o fata frumoasa, care sa poata canta la pian si care sa aiba si voce, tu esti”. De parca nu ar fi fost clar despre cine e vorba. Profesoara ei mereu tinea sa explice o gluma pe care o facea, o aluzie sau orice subtilitate. Iar asta fiindca era aroganta si credea ca cei din jur nu ar pricepe nimic fara ajutorul ei.

Totusi, simtea ca nu canta destul de bine. De cate ori a cantat in public, la fel ca si in auditorium, a cantat bine, chiar perfect, oamenii au aplaudat, insa parca mecanic, fara entuziasm.

A vazut de cateva ori la televizor fete care cantau… inaltator. Asta ar fi cuvantul. Cantece care te transpuneau din fotoliul tau visiniu, de plus, cu manerele roase, undeva deasupra dealurilor, poate intr-un delta plan. Sau pe plaja noaptea in fata unui foc, auzind valurile monotone care te adormeau, doar ca nu puteai inchide ochii fiindca focul te fascina.

Era ceva cu fetele astea si parca iesea din ele ceva ce din ea nu reuseste.

Ca un fel de pasare nebuna.

Poate a mea inca e pui si nu stie sa zboare? Inseamna ca va mai trebui sa exersez, sa o cresc, apoi sa-i dau drumul.

Ce gand.

Dan a avut o viata foarte intunecata pana acum. La propriu. Mergea doar pe langa ziduri, pe trotuarul patat de umbrele copacilor, statea in parcuri in zonele cele mai neumblate, nici chiar de catre vant, statea cel mai mult timp in casa si ii placeau zilele innorate, cand ploua. Sub umbrela si in locurile intunecate se simtea in siguranta, in largul lui.

Dan s-a nascut cu o boala rar intalnita care i-a afectat in timp muschii picioarelor. Daca la inceput cand era copil putea sa alerge in gradina bunicii, sa se ascunda de mama lui, sa iasa cu prietenii pe camp sau sa joace fotbal, mai tarziu a inceput sa mearga din ce in ce mai greu. A incercat sa faca gimnastica recuperatorie, parintii lui cheltuiau sume imense ca el sa aiba parte de un program zilnic si atentie speciala, insa picioarele lui nu au mai vrut sa-l asculte. Plus ca fiecare drum la spital devenea din ce in ce mai mult, psihologic, o durere mult prea mare pentru el. Tot ce vroia era sa se ascunda.

Timpul trecea si el incepea sa stea din ce in ce mai mult in casa, in pat, cititind sau invatand ceva. Asa aproape uita de picioarele lui, care nu-l mai ajutau sa alerge ca inainte sau nici macar sa mearga, decat foarte greu. Simtea doar o amorteala ce il facea una cu patul, cu scaunul cu rotile, cu mama lui cand il tinea in brate. O amorteala racoroasa si vicleana.

Pe masura ce crestea, Dan se rupea din ce in ce mai mult de lumea in care traise la inceput. Si-a dat seama ca este si va fi pentru totdeauna diferiti de ceilalti, ca nu va avea o viata normala, si a inceput, fara sa vrea, sa ii dispretuiasca. A cladit zi de zi un zid de piatra intre el si restul lumii. Avand si timp sa gandeasca la el, sa-si puna intrebari si sa caute raspunsuri, s-a maturizat repede si si-a insusit o gandire profunda, analitica, de substanta, astfel ca se plictisea repede si cele lumesti i se pareau frivole.

Intr-o zi, pe neasteptate asa cum vin cele mai bune sau mai nefaste lucruri in viata noastra, a intalnit pe cineva. Maria avea pe atunci par lung, impletit in multe codite, saten si bentita de panza viu colorata. Maria afisa mereu un zambet larg, isi arata toti dinti si tot sufletul ei de copil. S-au intalnit la o sedinta de recuperare la care a mers Dan cu mare greutate, abia lasandu-se convins de parintii lui, dupa lungi luni de discutii. Maria avea si ea o problema cu picioarele, nu si le putea controla foarte bine, dar ea venea in fiecare zi la recuperare si credea foarte mult ca o sa mearga bine din nou. Deja se imagina jucand voley pe plaja, dansand lambada sau chiar alergand la cross.

Totusi, ceea ce i s-a intamplat neasteptat lui Dan, a fost mai mult decat intalnirea cu Maria. A fost momentul in care ea i-a aratat, intr-o pauza dintre sedintele de gimnastica, o pereche de piese de plastic si titan cu electrozi. Doua proteze pentru picioare, fapricate de Nasa, pentru eroii de razboi din Iraq. 2000 de euro au costat, erau albe cu gri si puteau fi ajustate pentru mai multe masuri.

Cu ajutorul lor puteai merge, alerga, face orice la fel ca un om absolut normal. Puteai iesi in lumina.

Ce a facut Dan cand le-a vazut? A avut cateva secunde in care si-a imaginat viata lui de atunci, de cand ar fi inceput sa le poarte: cum iesea pe usa spitalului, la inceput ezitant, apoi din ce in ce mai hotarat, cum incepea sa sara in sus de bucurie si sa ajunga la mama lui care se bucura cu lacrimi ca fiul ei va avea parte de o viata normala, cum mergea la facultate si putea scoate fete la cinema sau in club la dans, cum putea merge in excursii, pe munte, putea gasi o fata frumoasa – ca Maria sau poate chiar ea – putea avea o familie, copii, nepoti pe care sa-i invete sa mearga pe bicicleta alergand pe langa ei si tinandu-i de sa. Cateva secunde in care si-a vazut tot posibilul viitor fericit.

Totusi, a zis nu. A refuzat. Pentru el viata se incheiase deja. Era exact ca animalele inchise in cusca la gradina zoologica, care dupa destul timp inceteaza sa mai spere, incep sa uite de unde au venit si ce gust are libertatea. Raman cu privirea din ce in ce mai goala, iar atunci cand li se deschide usa, nu mai vor sa iasa. Fiindca au renuntat deja.

Cum sa devina acum prieten cu cei pe care ajunsese sa ii urasca? Cum sa aprecieze din nou viata, cand s-a convins ca nu are nici un rost? Cum sa redevina sensibil cand inima lui s-a impietrit? Cum sa mai aiba incredere intr-un destin care pana atunci s-a aratat atat de nepasator?

Maria, il vei putea ajuta?

Puricelul Lulaby se trezi intepenit de frigul noptii. Incerca sa-si intinda piciorusele din spate insa nu reusi. Noroc ca mai avea inca doua perechi. Deshise cu greu toti ocelii de care dispunea si ce bine, o pata de soare se afla la mai putin de doua antene de el. Se tara cu greu pana acolo si lasa lumina calda sa-l dezmorteasca. Fiecare perisor de pe trupul lui gingas se infiora de placere. S-a incalzit repede si a sarit in picioare. Tup! Placut impresionat de performanta saltului – intotdeauna primul e cel mai greu – mai facu unul, cu si mai mult avant. Apoi inca doua, incercand sa aterizeze in acelasi loc de unde a sarit. Figura asta insa nu prea ii iesea. Oricat s-ar fi straduit, ateriza cu cativa pasi la stanga. Probabil fiindca avea mai multa putere in piciorusele drepte, cine stie.

Acum ca a facut si salturile de incalzire, putea sa se gandeasca la ce va face in acea zi. Era a 237-a zi a vietii sale. Cam 45 de ani umani. Astfel, putem spune ca se afla la apogeul crizei de varsta adulte, cand nimic nu-l multumea, lua decizii pripite si incerca lucruri extreme, pe care nu le mai facuse pana atunci. Lulaby era un purice de plante, insa intotdeauna s-a gandit cum ar fi sa sara pe un animalut si sa se infrupte din acea substanta vascoasa, rosie si dulce de care povesteau puricii mai mari si negri cand el era doar o larva. Substanta vietii. Pana una alta insa hotara sa caute o frunza tanara si frageda careia sa-i incerce seva – un mic dejun excelent. Din doua salturi se indeparta de margareta pe a carei sepale dormise, din alte doua ajunsese in iarba si apoi spre tufisul din apropiere. Stia ca este dimineata si termitele inca nu se trezisera, insa isi incorda la maxim simturile chimice pentru a detecta orice miros de chitina.

Din inca trei salturi ateriza pe o frunza batrana din tufis si isi trase sufletul. Incepu sa-si curete pe rand fiecare perisor, inainte de a se pune pe o frunza tanara si a se satura de seva ei. Ii placea sa astepte un pic inainte de a simti o placere ca bucuria ei sa dureze mai mult.

Puricel deodata tresari. Simti un miros puternic de acid sulfuric si chitina. Semn clar al prezentei unei termite periculoase. Se intoarse si in fata lui doi colti puternici si mari clantanira de doua ori. Tac-Tac.

Stia ca daca va sari atunci, termita va sari si ea si-l va prinde din zbor.

Atunci…

A fost o data ca niciodata…

Intr-un tinut indepartat, undeva la sudul Marii Pretoriene, se afla regatul Celor de Jos. Un regat unde domnea linistea. Regele si regina erau cei mai intelepti din acele locuri, intrecuti in desavarsire doar de parintii lor, sau parintii parintilor lor – intotdeauna stramosii stiu mai mult, motiv pentru care erau si consultati de fiecare data cand se luau decizii importante. In acel tinut fiecare pastra cu sine sufletele stramosilor sai si era de ajuns sa le puna o intrebare, cand se afla in dificultate, ca sa primeasca imediat un raspuns, ca o rasuflare de primavara. Descendenta era foarte importanta asa ca oamenii cand se intalneau prima data se intrebau unul pe celalalt “Al cui esti?”. Ca sa-si dea seama ce rezerva de informatie si putere aveau.

Regele si regina aveau un fiu, ca o zambila. Era sensibil, frumos, inteligent, invatat si cu mult bun-simt. O adevarata minune. Doar ca… era prea sensibil.

Se trezea dimineata, se spala pe fata cu apa de izvor tinuta 2 ore la lumina soarelui ca sa se incalzeasca. Se parfuma trecandu-si pe piele flori proaspate, ca polenul sa-i intre in pori. Isi mangaia dintii cu frunze de menta albastra ca sa-i aiba albi si stralucitori. Se imbraca doar cu tesaturi fine, din aripi de libelula tanara si purta in picioare sosete crosetate din fire de iarba. Nu suporta sa fie atins nici de vant sau soare, asa ca la ferestrele avea perdele grele, lumina din camera provenind de la un borcan cu licurici, care erau schimbati in fiecare zi. Se hranea doar cu preparate din lapte de zane.

Avand o descendenta aleasa, fiul reginei din Tinutul de Jos, avea acces la o intreaga linie de printi si printese pe care ii putea consulta. Totusi, fiindca avea o viata lipsita de evenimente importante, nu era pus in situatia de a lua mari decizii sau de a intampina dificultati din care sa fie nevoit sa iasa, asa ca mai mult statea de vorba cu toate aceste suflete, despre vreme, iubire sau viata. Ii placea sa afle cat mai multe lucruri despre ele, sa poarte discutii amabile si sa analizeze fiecare cuvant. Erau prietenii lui cei mai buni asa ca putea sa stea singur, doar cu ei, oricat de mult.

Totusi, Hyacint, caci acesta era numele sau de alint, nu era un print lenes, care sa stea mereu in pat si sa astepte ca cineva sa aiba grija de el. Este adevarat ca prefera sa stea in camera lui, sa citeasca sau sa cante la harpa, insa de multe ori mergea afara, la foisorul din gradina, unde lucra pana noaptea tarziu. Ii placea sa creeze nori.

Lua apa, recipiente din cristal de cuart slefuite, incalzea un foc in cuptorul din pamant pe care-l avea si o punea la fiert. Strangea apoi toti aburii, ii modela cu mana si apoi, cand facea un nor destul de consistent, ii dadea drumul spre cer. Il amuza teribil sa vada norul un pic nesigur la inceput, nestiind incotro sa se indrepte, apoi din ce in ce mai hotarat, pana ajungea sus alaturi de ceilalti nori si ii multumea cu o ploaie calduta si inmiresmata. Fiindca secretul lui Hyacint era sa amestece in apa din care facea norii cateva picaturi de miere. Era responsabil in acest fel de ploaia din tinutul sau, cea care facea sa creasca si infloreasca toate plantele.

Cam asa se desfasura viata printului nostru, in liniste si buna-dispozitie. Pana a intalnit-o pe Tuberose.

Tuberose era printesa regatului Celor de Sus. Puternica, neinfricata, destul de neglijenta si incapatanata, era incantarea celor de la curte. Canta, recita poezii, dansa, croseta esarfe lungi pe care le facea cadou, gatea prajituri cu tot felul de arome tari si stia sa faca bauturi alcoolice dulci. Ii placea sa calareasca, sa vaneze, sa se lupte cu spada, sa joace orice joc de societate, sa organizeze petreceri si sa doarma imbratisata. Plangea, radea, simtea si vroia sa-i faca si pe ceilalti sa simta. Ii placea sa o bata vantul, sa o arda soarele, sa o zgarie maraginii din munti si sa adune oameni in jurul ei.

Stramosii in regatul Celor de Sus nu erau cunoscuti, asa ca de cate ori cineva avea de luat o decizie importanta sau se afla in dificultate, era nevoit sa se bazeze doar pe experienta sa, pe intuitie si instinct. Astfel, oamenii erau impulsivi, greseau de multe ori insa asta nu-i deranja fiindca se adaptau repede si mergeau mai departe. Erau prin urmare mai insensibili si mai nepasatori fata de cursul vietii lor, dar veseli si curiosi.

Nici Tuberose nu se distra tot timpul ci lucra si ea in fiecare zi la ceva. Ii placea sa fure nori si sa-i transforme in apa. Asta facea si in ziua in care l-a intalnit pe Hyacint. Isi pusese cele mai bune aripi pe care le avea si isi luase zborul cu gandul sa mearga de data aceasta cat mai departe, sa gaseasca niste nori mai mari. A zburat cat a zburat si la un moment dat a simtit o aroma fina de miere. A intins mana si a simtit norul care plutea linistit si auriu deasupra regatului Celor de Jos.

Fiindca nu mai vazuse asa ceva, a incercat sa-l ia usor, sa nu inceapa sa ploua peste ea. Insa norul s-a opus. A tras atunci mai tare, incercand sa-l smulga dintre ceilalti si nu a reusit. A mai incercat atunci inca o data, cu toata forta ei exersata si a reusit sa-l smulga, insa norul a inceput sa ploua toata ploaia pe care o avea in el si a dezechilibrat-o pe Tuberose, facand-o sa cada. Noroc ca a cazut pe iarba. Chiar in gradina din fata foisorului unde Hyacint modela urmatorul nor.

A fost o data ca niciodata, peste mari si tari, un tinut indepartat numit “Tinutul Celor 4″. Acolo oamenii nu aratau ca mine sau ca tine, ci erau compusi din unul din cele 4 elemente – Aer, Foc, Pamant sau Apa.

Celor care erau Aer le placea sa gandeasca, sa exploreze, privind de la inaltime totul in jur. Apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea, ceea ce ii facea sa se simta mai aproape de RAI. Erau spirituali si curajosi, solitari, activi si transparenti. Puteau fi aerul cald al dupamiezii, cel rece al diminetii, cel incarcat de electricitate dinaintea furtunii, puteau fi vant molcom sau uragan – atunci cand se suparau.

Celor care erau Foc le placea sa creeze – obiecte de lut, de metal, de sticla. Daca nu puteau crea, atunci distrugeau. Le placea sa si ajute, oferind caldura celor care aveau nevoie de ea. De asemenea ganditori, apreciau Ratiunea, Adevarul, Impartasirea. Erau sprirituali si curajosi, sociabili, activi si ametitori. Provocau fascinatie si ajungeau de cele mai multe ori lideri. Puteau fi focul de tabara al celor care se distreaza, focul din atelierele de lucru, focul soarelui sau cel mistuitor al incendiilor – atunci cand se suparau.

Celor care erau Pamant le placea sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga sau sa retina. Ascundeau metale si pietre pretioase, dadeau nastere vietii, atrageau in adancurile lor mlastinoase sau retineau in intinsul pustietatii pe cei ce se aventurau. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau Receptarea, Atractia si Inspiratia – acesta era RAI-ul lor. Erau inclinati spre materie, impulsivi, sociabili, pasivi si ametitori. Puteau fi o campie intinsa acoperita cu iarba, o pestera misterioasa, un pamant roditor de gradina, mlastina, desert sau teren alunecos – atunci cand se suparau.

Celor care erau Apa le placea sa calmeze, sa oglindeasca, sa cuprinda sau sa istoriseasca. Calmau prin comprese reci sau o baie fierbinte, oglindeau cu placere orice aveai bunatatea sa le arati, te cuprindeau in adancuri sau istoriseau povestile vazute. Mai degraba simteau decat sa gandeasca, apreciau si ei Receptarea, Atractia si Inspiratia. Erau orientati spre materie, calmi, solitari, pasivi si transparenti. Puteau fi apa sprintena a unui rau, un lac linistit, o mare involburata, o ploaie calda cu picuri mari sau rece marunta, fulgi veseli de zapada sau cascada nimicitoare – atunci cand se suparau.

Cel mai bine se intelegeau intre ei cei dintr-o categorie, insa se mai puteau intelege bine si cei alaturati - Aer si Foc, Foc si Pamant, Pamant siApa. Aerul sufla in Foc si il putea inteti astfel, Focul incalzea Aerul, care se dilata atunci de placere. Focul ardea Pamantul si puteau crea astfel caramizi trainice, Pamantul lasa Focul sa-l patrunda si sa creeze lava. Pamantul se amesteca cu Apa si formau lut ce se putea modela in statuete frumoase, Apa sapa Pamantul si forma galerii tainice. Cert este ca celor care erau Aer si Pamant, Foc si Apa sau Apa si Aer nu le era dat sa se inteleaga.

Totusi, intr-o buna zi, o poveste de dragoste dintre unul ce era Aer si una ce era Pamant a inceput…

Vanticel, caci acesta era numele lui, era un Aer foarte flexibil - putea fi atat linistit si cald, ca aerul unei duminici de vara, cat si taios si rece, ca o zi de luni de toamna. Ii placea sa calatoreasca, rezona frumos la sunetele instrumentelor cu coarde, ii placea sa exploreze, sa zboare jucaus cu mintea prin toate cunostintele lumii, sa stie si sa ajunga unde si-a propus – de la cele mai ascunse cotloane pana la cele mai vizibile varfuri. Putea face toate astea singur singurel si era multumit in mare parte. Tot ce ar fi vrut ar fi fost sa gaseasca un loc sigur, de incredere, pe care sa-l cunoasca bine, linistit si primitor pe care sa poposeasca din cand in cand, fiindca mai si obosea. Un loc unde sa-si recapete puterile, sa poata pleca iarasi la drum. Un loc al Ratiunii, Adevarului, Impartasirii si… Iubirii. Un RAI!

Si cum umbla la un moment dat Vanticel prin lume voios, a intalnit-o pe Geea.

Geea era o bucatica buna… de Pamant. Asa cum aparea ea prin lume – o campie vesela plina de verdeta. S-a uitat ea atunci la Vanticel si a vazut ce multe stie, cum se joaca prin firele ei de iarba facand-o sa se gadile si sa chicoteasca si ce si-a zis? “El este un Vanticel deosebit, vreau sa ma poarte cu gandul prin toate colturile lumii, iar eu sa-i arat placerile lumesti, el sa-mi aduca cunostinte de pe unde se plimba, eu sa-i rodesc ceva bun, el sa ma faca sa cunosc, eu sa-l fac sa simta. El va aduce aer curat, eu ii voi darui comorile pe care le am. Ar trebui sa mearga!”

Totusi… socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ.

Vanticel, dupa cum spuneam, isi dorea un loc cuminte, sigur, linistit si numai al lui. Fiindca era un solitar, nu avea nevoie de mai mult ca sa-si refaca puterile, chiar orice altceva il obosea si mai mult. Geea nu a stiut toate acestea si a inceput sa faca ce stia ea mai bine: sa ascunda, sa rodeasca, sa atraga, sa retina. Vanticel si-a dat abia tarziu seama ca ceea ce vedea nu era totul, iar in adancuri nu putea patrunde. Se lasa atras din cand in cand – din fericire ii placeau si lui placerile lumesti – asa ca la acest capitol se potriveau de minune, insa nu se lasa deloc retinut – spiritul lui trebuia sa calatoreasca mereu, sa vantuiasca prin lume, liber si solitar.

Geea ii rodea cateceva bun de mancare, dar el fiind de Aer nu putea consuma decat ceva foarte usor, orice altceva provocandu-i neplacere. Geea incerca din rasputeri sa scoata la suprafata cele mai minunate comori pe care le avea: aur, argint, rubine, safire si smaralde, diamante si flori de mina, carbune si sare, insa Vanticel se avanta putin prin ele, spunea ca sunt prea multe, ca nu stie unde sa le mai puna, zambea din politete si incerca sa o faca sa le ia inapoi, sau pleca el fiindca se simtea sufocat. Tot ce avea nevoie era o campie lina, acoperita doar de iarba, pe care sa o gaseasca mereu acolo, pe care sa se aseze incetisor, sa-i simta caldura. Atat. Iar Geea nu intelegea…

Asa ca au inceput certurile.

Geea se simtea neinteleasa – vroia ca Vanticel sa aprecieze eforturile ei si i se parea ciudat nu facea asta – toti ceilalti se minunau si o apreciau pentru ceea ce rodea sau pentru comorile ei. Asa ca il considera insensibil, frustrat (ma scuzati…) si rece. Vanticel se simtea si el neinteles – vroia ca Geea sa aprecieze eforturile lui de cunoastere, de atingere a scopurilor, fapul ca a ajutat-o de multe ori sa se inteleaga si sa se schimbe in bine (intre noi fie vorba, el era mai intelept). Vroia ca ea sa fie spirituala si curajosa, solitara, activa si transparenta. Asa ar fi avut incredere in ea si s-ar fi asezat din cand in cand pe ea, soptindu-i cu tandrete ultimele stiri, incalzindu-se la sufletul ei, suflandu-i recunoastere. Dar fiindca ea nu facea nimic ca sa-i castige increderea ci dimpotriva, o considera slaba, superficiala si egoista.

Si atunci, de ce ganduri si sentimente intunecate aveau parte… ce reprosuri razbateau printre buzele lor… El incepea sa sufle aer rece, sa se invarta amenintator, sa provoace tornade. Ea se prabusea in sine, il inghitea in prapastii. Se luau pe sus unul pe altul, se aruncau la pamant. Iar in final, cand oboseau, plangeau amandoi. El pe dinauntru, forma ceata. Ea pe dinafara, se transforma in mlastina. Asa ca, de cele mai multe ori peisajul creat era unul sumbru: o mlastina din care se auzeau oftaturi si pareri de rau, inconjurata de o ceata rece din care se auzeau scrasnete nervoase. Sa ti se rupa inima…

Au incercat sa se desparta.

Da, au incercat si inca de mai multe ori. De trei ori Vanticel a hotarat s-o paraseasca pe Geea, fiindca ii facea rau, fiindca nu mai avea incredere in ea si de trei ori ea l-a atras inapoi, iar el a venit. Sau inteles bine un timp – el s-a aventurat pe deasupra ei, prin ea, prin pesteri, a inteles-o, ea s-a transformat in nisip – cea mai buna forma spirituala, curajoasa, solitara, activa si transparenta pe care o putea lua, si l-a inteles – a incercat sa stea locului, cuminte, sincera. Totusi, in continuare, el avea nevoie de libertate iar ea sa retina, ea avea nevoie sa rodesca iar lui nu-i trebuiau roadele ei. Asa ca certurile au aparut iar… mlastina cetoasa intorcandu-se pe neasteptate.

Ultima data a vrut ea sa renunte. El i-a spus ca nu l-a inteles si ajutat niciodata iar ei i-a parut atat de rau incat a cazut mai mult ca niciodata in sine. A creat o prapastie in care nu i-a mai permis sa intre de data asta, a carei scop nu mai era sa-l prinda, sa se razbune, sa-l faca al ei. A creat pur si simplu o prapastie de tacere. Prea mult s-a straduit, a incercat, s-a preschimbat. Atat de mult nisp are acum incat pe alocuri din cauza lui nu mai simte nimic – placere sau durere. Nisip ce asteapta sa fie luat pe sus de Vanticel.

Ce se va intampla?

Se va transforma Geea cu totul in nisip – un desert intelept al soarelui? Va incepe Vanticel sa aprecieze roadele si comorile ei? Sau vor mai avea o data incredere neconditionata unul in celalalt, vor incerca sa transforme in realitate aparenta de inceput – ea sa fie o campie cu iarba pentru el – roadele si comorile lasandu-le pentru altii, iar el un aer cald si jucaus, care sa se intoarca destul de des la ea, incat Geea sa nu vrea sa-l mai retina? Sau… se vor desparti pentru totdeauna, el ramanand mai rece, iar ea mai pustie, cu lectia invatata – sa cauti pe cineva ca tine sau apropiat. Vanticel – o ea de Aer sau Foc, Geea – un el de Pamant, Foc sau Apa.

Ce parere aveti?

“Arlechin, iar te-ai manjit de miere pe vestuta verde!” “Arlechin, ai grija cum te rostogolesti ca o sa spargi ceva pana la urma!” “Arlechin, razi mai incet ca ne aud toti vecinii!” Arlechin in sus, Arlechin in jos. Asa imi zicea mama in fiecare zi a copilariei mele. Nu aveam voie sa fac o multime de lucruri si aveam voie unul singur: sa o ascult.

La fel ca ceilalti copii din orasul Noventhal, m-am nascut cu o vocatie. In cazul meu, sa fiu arlechin. Poate va intrebati ce inseamna mai exact asta sau daca nu cumva puteam alege sa fiu si altceva, cand voi creste mare. Ei bine, ca sa lamuresc mai intai a doua intrebare, pe care mi-am pus-o si eu de multe ori, se pare ca nu. Orice as fi facut, pana la urma tot arlechin ajungeam. Chiar daca ma hotaram eu sa devin doctor, ceva din stranutul pacientului m-ar fi facut sa rad, sa spun o gluma si sa fac o tumba. Caz in care, bineinteles, acel om nu ar mai fi venit la consult si eventual mi-ar fi recomandat mie unul. Sau poate as fi vrut sa ma fac profesor. Ce ar fi fost in acest caz, cand in loc sa apostrofez un elev obraznic, l-as fi incurajat urcandu-ma pe catedra si batand din palme? Ar fi fost nepotrivit. Asa ca, cel mai intelept din partea mea era sa las toate gandurile de a deveni altceva la o parte si sa sar in sus de bucurie ca nu mi-a fost dat sa ma nasc cu vreo vocatie mai serioasa si mai plictisitoare.

Totusi, ce inseamna sa fii arlechin? Am intrezarit mai sus cateva caracteristici, insa pe celelalte va voi lasa sa le descoperiti singuri, urmand firul povestii.

Faptul ca mama ma apotrofa de fiecare data cand faceam ceva mai deosebit nu era o surpriza, daca ne gandim la faptul ca vocatia ei era de politista. Cele mai importante lucruri din lume pentru ea erau Dreptatea, Adevarul si Cumintenia. Daca ai fi stat toata ziua pe scaunul tau si ai fi citit, ea ar fi fost cea mai fericita. Insa, acest lucru nu se intampla aproape niciodata in cazul meu, avand in vedere ca eram copil si chiar unul mai zburdalnic de fel. Pur si simplu nu puteam sta locului.

Tata, pe de alta parte, era mai aproape de felul meu de-a fi. Era pictor. Chiar daca nu simtea nevoia de a sari si face glume, avand o viziune mai artistica asupra vietii, stia sa aprecieze eforturile mele de a-mi urma vocatia si bucuriile mici. Cel mai mult ii placeau placinta cu dovleac si sa observe chipurile oamenilor de cate ori mergeam in Piata Mare, la un festival. Din fericire pentru noi si din pacate pentru mama, aceste festivaluri aveau loc in fiecare zi, asa ca puteam – eu si tata – sa ne distram in voie, uitand de interdictiile pe care trebuia sa le respectam acasa.

Dupa cum spuneam, in orasul meu fiecare se nastea cu o vocatie, pe care o urma toata viata si asta ne aducea numai satisfactii – faceam lucrurile pentru care eram potriviti, faceam ce ne placea si mai primeam si scoici pentru asta. In orasul vecin insa, Mandark, lucrurile stateau pe dos. Oamenii se nasteau fara niciun talent si puteau deveni orice. Aceasta situatie le aducea multa insatisfactie, fiindca de obicei nu stiau ce sa aleaga si se nimereau de multe ori facand ce nu le place, dupa ce statusera o gramada de timp sa invete. O nefericire generala care facea ca un vaiet si un oftat continuu sa se auda dinspre oras, iar deasupra lui sa se adune nori negri.

Acum poate credeti ca noi, cei cu vocatie am fi putut sa-i ajutam cumva pe vecinii nostri mai lipsiti de noroc sa descopere ce le place, insa problema este ca nu aveam voie nici sa ne apropiem de granita, nici sa intram in orasul lor. Toate lucrurile despre ei le stiu de la bunica mea, care era bibliotecara. Imi amintesc ca era inalta si severa, se imbraca de fiecare data in acelasi costum verde inchis si mirosea a levantica, dar care cu caldura si voce soptita imi apunea tot ce ma intereseaza, in taina, in unele seri cand stateam de vorba cu ea dupa ce citeam carti despre Lumea cea Mare.

Mi-a spus despre nefericirea celor din Mandark, cum isi petreceau viata la inceput foarte increzatori in ei, apoi din ce in ce mai lipsiti de energie si in final deveneau tristi, fiindca nu gaseau ce le placea si nu reuseau sa faca nimic care sa le aduca satisfactii. Mi-a spus ca in tineretea ei, cand inca nu se angajase ca Bibliotecara insa citise destul de multe carti ale caror titlu si autor le tinuse minte pe dinafara, a reusit sa inceapa o corespondenta cu cineva din orasul vecin. Era un Postas.

Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stim acum despre locuitorii din Mandark este ca ei nu aveau nume. Parintii lor ii strigau “baiete” sau “fetita” si nici ca se sinchiseau sa ii mai alinte si altfel. Astfel ca in mintea lor, copiii stiau ca sunt la fel cu toti ceilalti baietei sau fetite. Totusi, in rarele cazuri cand unul dintre ei crescand, isi gasea o vocatie si ajungea sa faca ce-i place, atunci el primea, din partea primariei, un nume frumos si stralucitor si atunci aparea la toate adunarile din Piata lor Mare, ca sa arate oamenilor ca se poate. Din pacate, cazurile erau atat de rare incat istoria lor abia daca reusea sa consemneze cateva nume, cat sa nu-si piarda definitiv speranta.

Corespondenta dintre bunica mea si Postasul din Mandark a inceput intr-o vara. Bunica mea, pe atunci o adolescenta frumusica – am rasfoit de multe ori albumele cu ea si m-am mirat cat de lung putea avea parul, tocmai citea intinsa la soare, cand postasul din orasul nostru i-a adus scrisorile de fiecare saptamana. Printre ele insa, se afla si o scrisoare fara destinatar, fiind trecut doar orasul Noventhal, iar la expeditor scria “Un Postas trist, Mandark”. Pe plic mai era o stampila cu “FRAGIL” si o semnatura ciudata. Mai jos avem misterioasa scrisoare, pe care bunica mea a pastrat-o cu grija:

Draga domnule sau doamna,

Nu ma cunoasteti. Sunt un simplu locuitor al orasului alaturat, Mandark si inainte sa inchideti scrisoarea si sa anuntati autoritatile, va rog a-mi permite sa va spun de ce am ales sa va scriu. Cunosc legile orasului Noventhal care interzic orice contact cu cineva din orasul nostru, cunosc si superstitiile legate de apropierea de granita si vreau in primul rand sa va spun ca acestea sunt neintemeiate. Nu am auzit de niciun caz in care corbii sa vina in card si sa se abata asupra unui om, nici ca norii sa se deplaseze cu un scop precis – acela de a provoca o furtuna spontana. Consider ca aceste superstitii sunt transmise pur si simplu pentru a crea frica fata de noi, cei din Mandark.

Probabil cunoasteti foarte putine despre noi, iar cele mai multe lucruri v-au fost spuse de parinti, pe soptite, sau de profesori, fara prea multe lamuriri. Probabil vi s-a spus ca suntem nascuti fara un talent sau o vocatie, ca nu avem nume si capatam unul doar cand ne gasim un drum. Probabil vi s-a mai spus si ca suntem oameni fara noroc, ce atrag numai nenorociri, un popor ce sigur a gresit in trecut de este astfel pedepsit acum. Probabil vi s-a spus ca tot ce facem ziua intreaga este sa oftam si sa ne plangem, asa este? Ei bine, din pacate, toate cele de mai sus sunt adevarate, cu o singura mentiune. Vrem sa iesim din acest loc intunecat in care suntem, avem inca speranta.

De aceea va scriu si sper din toata inima sa priviti pentru un moment catre noi fara nicio prejudecata. Suntem oameni simpli, ca si voi, care isi doresc mai mult de la viata.

Am ales sa va scriu fiindca avem nevoie de ajutor. De un sfat sau macar de o incurajare. Un raspuns la intrebarea: Ce putem face sa ne gasim mai usor un drum, sa ne capatam un nume, sa risipim norii si sa zambim mai des? Poate va fi de folos sa ne spuneti cum reusiti voi asta – cum va descoperiti talentul sau vocatia pe care o aveti? Sau mai intai, cum e sa fii talentat, ce simti? Cum e sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva? – sunt lucruri pe care le-am citit doar in carti. Cum e sa te trezesti dimineata stiind ce vrei sa faci in acea zi? Cum e sa fii “feticit”?

V-as fi foarte recunoscator sa-mi dati un raspuns la toate acestea, promit ca va voi recompensa si eu, la momentul potrivit.

Multumiri depline,

Cu speranta,
Un Postas

Adresa: Aleea Calambur, doi pasi la dreapta, Mandark

In plic se mai afla o frunza de stejar si un biletel pe care scria “De unde stie ghinda ca va deveni stejar si cum reuseste asta?” De asemenea, se mai afla si o figurina de sticla ce reprezenta un fel de animal, ce putea fi la fel de bine caine sau crocodil.

Bunica mi-a aratat toate acestea – scrisoarea, frunza, biletelul si figurina – si apoi a asteptat, zambind. Ce puteam sa spun? Am chiuit amuzat, m-am dat o data peste cap si am intrebat-o ce i-a raspuns. Nepastrand o copie a scrisorii pe care a trimis-o, a incercat sa o recompuna din memorie, insa fiindca stim ca o Bibliotecara are memorie foarte buna, putem avea incredere:

Draga Postas,

Nu am avut niciodata o problema cu locuitorii orasului Mandark. Este adevarat ca parintii si profesorii nostri au vrut sa ne sperie, insa eu nu am crezut niciodata ceea ce ne spuneau, mai ales ca citind foarte multe carti de istorie, am aflat fapte ce ii contraziceau. Parerea mea despre voi s-a limitat la o parere de rau ca nu puteti, la fel de usor ca si noi, fi “fericiti” – asa se spune corect. Asa ca poti sa te linistesti, imi pare bine de cunostinta si ca am inceput aceasta corespondenta, sper eu, folositoare pentru amandoi.

Imi pui intrebari grele… Nu cred ca suntem foarte constenti de talentul sau vocatia noastra, nu ne gandim de obicei in ce constau acestea, doar le simtim si le urmam. Sunt ca niste lentile speciale care ne fac sa vedem Lumea intr-o culoare anume si care fac sa straluceasca acele activitati care ni se potrivesc. Spre exemplu – daca se naste un Gradinar, el va fi interesat de mic de plante si flori, de cum cresc ele din seminte si ce trebuie sa faca pentru a le ajuta sa creasca mai frumos. Sau un Bucatar, la fel – va simti o placere foarte mare pentru mancare, va fi curios sa afle cum se face si va incerca si el.

Suna simplu ce zic, insa sunt convinsa ca tie ti se pare de neconceput… Am citit despre cum va doriti din toata inima sa faceti ceva ce vi se potriveste, cum incercati cat mai multe pentru a creste posibilitatea de a va descoperi un talent. Am citit despre o fetita care, in anul 100, se inscrisese la 5 cursuri de muzica pentru a incerca instrumente diferite, la 3 cursuri de sport si 1 de Limbile Lumii. Iar toate astea pe langa scoala. Mi se pare si mie, intr-adevar trist. Oare ce o fi facut acea fetita? Si-o fi gasit vocatia?

Mi-e greu asadar sa vorbesc despre ceva ce noua ne este atat de natural – sa ne urmam vocatia. Pur si simplu, fara sa facem nimic special, doar saascultam, ea ne arata drumul pe care il avem de urmat, asa cum frumos ai observat, i se intampla si unei ghinde. Nu stiu daca a avut vreodata dubii, ca s-ar putea transforma intr-un pin ori frasin. A stiut de la inceput ca va fi stejar.

Acum sa nu crezi ca viata noastra e usoara. Daca stim de la inceput ce drum avem de urmat, asta nu inseamna ca ne este garantata si linia de sosire. Poate diferenta majora dintre noi si ghinde este faptul ca ele sigur ajung stejari mareti, pe cand noi putem sa ne oprim la stadiul de lastari… Niciun talent sau vocatie nu sunt unice – ele pot aparea la mai multi dintre noi, la fel. Depinde apoi cum fiecare le valorifica iar asta se intampla doar prin educatia potrivita si munca…

Ce sa-ti spun, recunosc, e placut sa ai o pasiune, sa arzi pentru ceva, cum zici tu – sa te trezesti dimineata stiind ce vei face in acea zi. Insa astea nu sunt totul. Trebuie sa si faci ceea ce-ti spune vocatia, pentru a fi fericit. De pilda, simti ca poti deveni un aviator excelent, insa daca vei sta toata ziua in pat, visand la pasari, la cer si aerul rapid care iti vajaie pe langa urechi, nu vei ajunge decat, maxim, un visator… Iar asta este cel mai rau la noi in Noventhal, sa fii un doar un visator.

Dupa cum vezi, nici viata noastra nu este usoara. Nu imi dau seama daca ceea ce ti-am marturisit mai sus te poate ajuta cu ceva. Poate daca imi spui mai mult despre viata voastra, si a ta in mod special, ceva ce probabil nu am aflat din carti, ceva legat de ceea ce simtiti inca de mici, te pot ajuta mai mult.

Cu ganduri bune,
MariOune, Bibliotecara

Adresa: Drumeagul din Padure, pe langa Alunis, Noventhal

Din pacate, corespondenta bunicii mele s-a oprit aici. Nu a mai primit niciodata o scrisoare de la Postas. Doar dupa multi ani, cand tocmai iesea la pensie, mi-a spus ca a mai primit un colet, care de data asta i se adresa ei, insa nu avea Expeditor. Un colet cu o figurina de sticla de aceeasi marime cu prima pe care o primise, ce acum avea o forma de fructa – de asemenea de neidentificat, asa cum era si animalutul. Parea un fel de gutuie strivita. Sau era de fapt o vanata?! Oricum, acel cadou i-a spus bunicii mele ca Postasul nu avea vocatie de sticlar… Oare el isi daduse seama de asta?

Control. Respir, inspir, expir. Inspir de doua ori si expir o data. Ma linistesc. Nu trebuie sa mai fie mult pana vine cineva sa ma scoata naibii de aici. Volanul ma apasa pe burta si inca aud rotile cum se invart scartaind ingrozitor. As vrea sa-mi duc mainile la urechi, insa nu le pot misca. Aveam impresia ca numai in filme se intampla asa ceva. Sau in cartile proaste. Nebuna de femeie iubeste un barbat, se urca in masina si vrand sa-i faca o surpriza la ora 11 noaptea alearga pe autostrada pana la el. Asta pana vede ceva intunecat pe drum, franeaza si incepe sa piarda controlul. Am spus ca face toate astea iarna, pe polei, la -12 grade? Macar nu simt frigul. Adrenalina imi fuge prin vene ca alergata de caini.

Daca mor? Daca ceva mi-a fracturat coloana si nu simt destula durere incat sa-mi dau seama? O sa vina o echipa de la SMURD sa ma descarcereze, o sa-mi spuna ca din pacate nu mai pot face nimic, ca daca ma misca o sa mor. Si le-am redirectionat si 2% din impozitul catre stat. Bani aruncati in vant.

Si daca mor, ce? O femeie nebuna mai putin. Klaun probabil doarme la ora asta si nici nu banuieste ce surpriza vroiam sa-i fac. Sau ce surpriza o sa aiba dimineata cand o sa afle cand sunt la spital. Sau la morga. Macar sa fiu undeva, sa nu mor aici ca proasta in frig.

Bine. Deci acum ca m-am plans, sa incep sa fac ceva. Incerc sa ma trag de la locul meu. Mmmm… Cine a inventat schimbatorul de viteze? Ca sa-mi intre mie acum, ma scuzati, unde la ora asta trebuia sa fie altceva, mai placut. Uh. Bine ca ma pot misca. Mainile erau sub mine, nu stiu cum au ajuns acolo. Iar picioarele se pare ca sunt intregi, doar putin strivite sub bord.

Ok. Deci masina mea e varza. S-a rasturnat, s-a lovit de ceva si s-a scofalcit ca intr-o durere de stomac. Opel Corsa argintiu, cumparat chiar anul asta. Oare daca am CASCO se mai poate face ceva?

La naiba, mi s-au rupt tocurile. Arat ca o gasculita inghetata, dar macar am reusit sa ies din masina. De ce nu m-am nascut la Ecuator? Ar fi fost atat de cald incat as fi zis, atunci cand as fi atins capota, “degetele imi frig” si nu “mi-e frig la degete”. Intotdeauna m-a amuzat cuvantul asta, “frig”. Ce ipocrit. Poate lua sensuri total opuse, in functie de cum vrei sa-l folosesti. O curva.

Bun. Si acum ce? Masinile vajaie pe langa mine de parca nici n-as fi. Cu masina pe ‘banda de stationare accidentala’ nici ca ma baga cineva in seama. Daca as fi ramas in mijlocul drumului oare ar fi catadicsit cineva sa opreasca, sau m-ar fi depasit ca pe o groapa, injurand?

Helloo! E aproape 12 ceasul si nu sper sa ma trezesc din cosmarul asta stupid. Fac semne la masinile care trec, poate are vreuna suflet. Se pare ca nu.

Clar. Sunt pedepsita fiindca n-am stat acasa, cuminte, in patul meu, si a trebuit sa alerg catre oameni care nu m-au chemat. Klaun ar fi facut o criza de isterie cand m-ar fi vazut, mi-ar fi tinut o pledoarie demna de un discurs electoral, cum ca n-ar fi trebuit sa plec, sa-mi risc viata (cam ar avea dreptate aici), ca as fi putut sa dau un telefon doar, sa vorbim si apoi sa ne vedem maine, ca oamenii sanatosi la cap. Eu as fi tacut si dupa ce ar fi terminat l-as fi sarutat. M-ar fi dus in baie sa ma spele, mi-ar fi facut un ceai cald si m-ar fi bagat in patul lui de hotel cu miros de levantica si otet. Ar fi lasat lumina aprinsa si ar fi inceput sa ma mangaie, sa-mi spuna ca e langa mine chiar daca nu e. Ca nu trebuie sa ne vedem zilnic, fiindca mai important e sa putem fi impreuna chiar daca nu suntem. Ar mai fi repetat asta de cateva ori, apoi am fi facut dragoste. De cateva ori.

Cred ca o sa fac pneumonie. Mai bine incerc sa-mi gasesc mobilul, sa sun la 112 sau ceva. Alo, Klaun, eu sunt. Ok, vreau sa nu te sperii. Sunt pe autostrada, veneam spre tine si am avut un accident. Ok, te-ai speriat. Acum linisteste-te te rog ca sa putem rezolva ceva. Masina nu mai e functionala, e al naibii de frig si mi s-au rupt tocurile. Unde sunt? Habar n-am. Ultima data stiu ca am trecut de km. 45. Tin minte asta fiiindca am ras. Mi-am amintit cum numaram noi bornele cand mergeam la munte vara. 10, 20, 30, 45. Nu, nu cred ca sunt in soc. Doar ma gandeam. Nu, nu vreau sa vii. Mai suna si tu la politie, salvare, eliberare sau mantuire, ceva. Merci. Ma suni daca ai un raspuns. O sa incerc sa ma bag inapoi in masina. Si eu te iubesc. Bine, nu o sa inghet. Doar pentru tine. Pa.

Stau si ma gandesc. De ce las eu dragostea sa-mi ia mintile in asa hal? De ce trebuie sa ma simt ca un soarece drogat ce alearga fara sa stie de ce in rotita lui, sperand ca astfel va ajunge undeva? Tara unde totul e facut din cascaval e numai in mintea lui, iar el e prins intr-o cusca. Doar rotita ii da senzatia de libertate. Ii da senzatia ca prin vointa lui, poate face lucrurile sa mearga… Ca poate avea vreo influenta asupra vietii lui mici si puturoase. Si alearga, alearga, pana moare. Sau pana se trezeste si-si da seama ca usita de la cusca e deschisa. Trebuie doar sa se hotarasca sa plece.

Mi se pare lipsit de demnitate sa nu poti avea control asupra ta. Sa trebuiasca, fara sa stii de ce, sa te trezesti la ora 10 din pat, sa te imbraci si sa iesi pe viscol afara, sa iei masina si sa conduci pana faci accident. Pana ti se rup in doua rotita si visul cu tara de cascaval. Trebuie doar sa ies din cusca si o sa fiu libera. Fara Klaun, fara iubire, dar libera. Sa-ti schimbi dieta, asta e adevaratul secret. Daca poti manca si altceva decat cascaval, atunci poti deveni fericit. E o chestie de gust.

Asa ca, gata. Auzi, ca vine si salvarea. Abia astept sa-mi puna niste perfuzii dulci. Sa ajung la spital si sa mananc o supa nesarata. Un pilaf cu ciuperci din conserva. O sa fiu cu adevarat libera, iar delimitarea dintre a fi sau nu cu cineva o sa fie din nou clara. Nimeni nu e langa tine chiar daca nu e. Nu poti fi impreuna daca nu esti. Atat de simplu.